Ideea era, şi în cazul de faţă rămâne, a rolului unor mari personalităţi istorice pentru regiunea aceasta vastă care priveşte formarea romanităţii orientale în formă spirituală creştină. Or, în cazul lui Galerius (cca 250-311), un autohton romanizat ajuns prin merite recunoscute împărat între anii 305-311, poate fi acum de înţeles mai lesne de ce a dat acel edict (pentru mulţi surprinzător) de toleranţă a creştinilor cu puţin înainte de a muri. Desigur, Lactantius, al cărui text a fost avut în vedere şi de autorul monografiei de faţă, punea accentul din unghiul de vedere al propriei credinţe creştine de la acea dată. Revăzând însă realitatea în faţa căreia se afla atunci Galerius, înţelegerea istoriei are şi altă cale. Decizia lui era o cedare în faţa unei creşteri mai mult decât viguroase a numărului creştinilor. Era, deci, o hotărîre logică şi ea avea să fie reconfirmată la puţin timp după aceea prin edictul mai bine cunoscut al lui Constantin. De fapt, se poate afirma acum că a fost în acel moment din anul 311 o viziune genială a împăratului, într-un moment decisiv pentru el însuşi ca fiinţă şi ca împărat. A înţeles atunci traiectoria spirituală a lumii pe care o părăsea. Lactantius o văzuse ca pe o lovitură divină pentru persecuţiile de până atunci, în spiritul general al lucrării sale despe morţile persecutorilor. Era, de fapt, o primă deschidere către viitor, urmată la doar doi ani după aceea de către Constantin cel Mare.
Cărți,multe cărți.
