“Într-o scrisoare adresată Părintelui Puni din data de 10 noiembrie 1993, Părintele Godó scria: „Au fost la mine novicii. Am fost foarte impresionat. Sângele Părintelui Cornel Chira și a celorlalți începe să deie fructe.” A fost impresionat el. Pentru mine a fost o întâlnire de neșters… După anii siniștri ai comunismului, veselul patriarh, de 80 de ani, pe atunci încă vice-paroh la Pâncota, lângă Arad, începea să vadă renașterea Ordinului care îi adusese atâta bucurie lăuntrică și atâtea necazuri. Pensia lui de deținut politic venea, sistematic, la Cluj, pentru a susține noviciatul care se redeschisese. Vremurile încă erau tulburi, iar când ne-a spus: „hai să vă învăț cum se aprinde focul în pușcărie, dacă vreți să fumați, că nu se știe ce vremuri apucați”, mi s-a făcut părul măciucă. Tot atunci, printre multe altele, ne-a povestit cum, la un proces, judecătoarea a încercat să-l facă martor al acuzării pentru unii preoți, care mărturisiseră și câte ceva despre el. Cu chipul rozaliu împurpurându-se deodată, cu pumnul ridicat în aer a strigat de parcă era în fața completului de judecată: „Auzi la ei, să mă facă pe mine turnător! M-am ridicat și am strigat la judecătoare cât am putut de tare: Nu vă e rușine să-mi cereți mie așa ceva? Eu sunt iezuit, doamnă, nu câinele comuniștilor!”. Apoi a râs cu poftă. Spunea asta cu un gen de mândrie a apartenenței sale la Ordin, un gen de mândrie-onoare cavalerească. E apartenența care i-a oțelit personalitatea nativ robustă și i-a structurat vulcanica existență.” (Pr. Iulian Budău S.J. – fragment din Prefață)
Cărți,multe cărți.
