Structura unui idiom, a unei limbi ori a unui dialect, de azi sau de acum citeva secole, poate fi inteleasa ca o retea de invariante, in plan fonologic, morfologic ori semantic, cu legaturi multidirectionale, impuse de cerinta de a asigura comunicarea intre membrii unei comunitati. Si tot astfel, o schimbare lingvistica, odata constatata - datorita propagarii ei suficient de ample incit sa ajunga a fi inregistrata in documente -, poate fi privita, iarasi, ca o invarianta ce caracterizeaza, eventual, un alt dialect, in plan diatopic, ori o alta etapa din diacronia unei limbi. Totusi, studiul empiric al formelor manifestate in uz, in sens comprehensiv - si care nu pot fi explicate exclusiv prin structura lingvistica insasi ori pe baza principiilor asupra carora s-a convenit cindva, in vreo redutabila scoala de gindire - arata ca exista in angrenaj un nivel structural al variantelor perpetuu emergente, care valorifica si orienteaza, totodata, distributia unitatilor functionale plasate la
Cărți,multe cărți.
