Fugarii

Toti cei sapte erau tineri, in floarea vietii. Fiecare voia sa mearga intr-un oras mai mare, sa faca o facultate, sa ajunga cineva, sa aiba o pozitie in societate, iar lumea sa-i respecte. Asta voiau ei. Dar Dumnezeu voia altceva... In tara erau vremuri tulburi. Dictatura strangea tot mai mult latul in jurul oamemenilor, inlaturand cu brutalitate orice urma de nesupunere. Inchisorile erau pline de oameni nevinovati, care avusesera curajul sa se opuna in vreun fel unor legi inumane si absurde. Se incuraja decadenta spirituala si, odata cu aceasta, relatiile dintre oameni deveneau tot mai nefiresti. Lasitatea, turnatoria, fatarnicia erau caracteristici intalnite tot mai des printre semeni. Peste tot atarnau lozinci cu Traiasca partidul!, Jos... sau Sus... Cine nu era cu regimul, era impotriva. Nu se admitea nicio cale de mijloc. Omului ii era frica sa spuna ce gandeste, nu avea voie sa critice, sa se opuna; trebuia doar sa asculte si sa faca ceea ce i se cere. Atat si nimic mai mult. Unii, vazand mizeria din societate, se refugiau in alcool, altii in munca, iar altii, ca acesti tineri, isi cautau refugiul in credinta, in Biserica. Visele erau uneori chiar si ele cenzurate. Putini reuseau sa invinga. Sa se biruie. Cei mai multi erau infranti.