In istoria literaturii romane, Eugen Barbu (1924-1993) constituie un ?caz? complicat, un subiect delicat si oarecum tabu, pentru ca vorbim despre un exemplu semnificativ al scriitorului sub vremi, cu atat mai mult obligatoriu de analizat astazi pentru ceea ce as putea numi ?patologia? si ?simptomele? culturii nationale de dupa 1944. Acoperind o jumatate de veac, de la debutul din anii ?40, atat ca prozator (Munca de jos), cat si in calitate de gazetar (in revistele de umor bucurestene si ?Fapta? lui M. Damian), si pana la activitatile din anii ?90, el a strabatut trei regimuri politice diferite (monarhist, comunist si cel democrat, de dupa 1989) cu nonsalanta artistului vanitos, perfect constient de impactul productiilor sale. Chiar daca aceasta opera inegala nu se ridica la un nivel exceptional pe toate planurile, asa cum si-a dorit, Barbu isi propune sa ilustreze mitul autorului total. Sau macar simuleaza categoric aceasta stare esentiala, a risipitorului de cuvinte: este nuvelist, romancier, scenarist, dramaturg, poet, eseist, critic, traducator, prefatator, diarist, reporter, publicist ? pamfletar si cronicar sportiv. Dincolo de ceea ce pune pe hartie, are si mania absoluta a ?explicarii? actului de creatie: nu cred ca exista vreun literat roman mai inversunat in a tine jurnale, a da interviuri, a anticipa, abandona si relua proiecte, a diseca fiecare componenta din ceea ce urmeaza a infaptui pentru Marele Public, dintr-o obstinanta nevoie de comunicare. Pentru acapararea lectorilor sai el a fost capabil de aproape orice: si-a ?fabricat? inclusiv pasaje dintr-un Jurnal in 1966; a purtat batalii imposibile cu ?Europa Libera? si cu majoritatea revistelor Capitalei; a provocat scandaluri fara precedent, pana la o dubla acuza de plagiat (pentru Princepele si Incognito III)
Cărți,multe cărți.
