Fata doctorului Ambrozie

Fata doctorului Ambrozie se intituleaza romanul de debut al tanarului si talentatului scriitor, d[omnul] Demetru Iordana. Este o carte densa, chiar stufoasa, in care autorul urmareste cu debitul si antrenul unui prozator innascut, intamplarile putin comune ale unei eroine de exceptie. Fania Ambrozie, sau, pe numele ei curent in care autorul a strecurat cu intentie un anume talc, Fata doctorului Ambrozie intampina pe cititor chiar din pragul romanului si-i retine atentia cu frumusetea ei invaluita de taina, ca o Meduza de legenda, ce si-ar fi exercitat asupra ei insasi intai, darul hipnotic. Vlastar al unei familii cu arbore genealogic de distilate seve, Fania reprezinta la fizic si la moral tipul ambrozian (pentru a folosi chiar termenul autorului) al eroinei, in timp ce Sonia, nepoata doctorului Artemie Cluceru, ar reprezenta, daca ne e ingaduit acest circumstantial joc de cuvinte, tipul lombrozian, dat fiind ca ascendentii Soniei au practicat crima si dementa, iar senzualul si patimasul dr. Artemie Cluceru nu s-ar da in laturi de la nici o infamie, dovada scena de intens dramatism, dintre el si Fania, cand rafinatul Caliban se napusteste asupra Mirandei. Contrastul dintre feminitatea frigida, de statura helenica a Faniei si neastamparul de bacanta al Soniei este unul din farmecele, cu atentie realizat, al romanului si cu atat mai pretios cu cat el deriva din libera desfasurare a intamplarilor. Negresit, d[omnul] Demetru Iordana nu e strain de anume intentii, zidite cu premeditare la temelia romanului sau. Incursiunile sale in genealogia eroilor, simetria cuplurilor, cei doi doctori, cele doua eroine, cei doi eroi, inconformistul si tulburatorul Horia fata in fata cu Dinu Nistor, inginerul delicat si omul programului, puritatea rustica a Evei, pe care noroiul Capitalei nu izbuteste sa o manjeasca si chiar insasi titlurile celor trei parti ale volumului: Legea mecanica, Legea vietii si Legea artei arata ca tanarul nostru romancier si-a gandit subiectul si si-a organizat materialul cu pasiunea unui adevarat neofit, pentru care simbolurile si principiile n-au avut cand sa-si iroseasca prestigiul. Cam asa va fi procedat, poate, si d[omnul] N. Papatanasiu in Sonata dobrogeana, deosebirea dintre cele doua romane si cei doi autori este ca la d[omnul] Demetru Iordana meticulozitatea studiului n-a inabusit pe romancier, in timp ce d[omnul] Papatanasiu nu s-a lasat in voia curentului epic, cu toate ca romanul sau este unul de atmosfera dunareana si autorul un categoric, desi nestrunit, cunoscator al apelor. Debitul narativ al romanului si scrisul de un constant nivel literar salveaza multe din situatiile dificile, riscante sau chiar artificioase si fac din Fata doctorului Ambrozie o lectura de continuu interes. Abilitatea cu care autorul isi asimileaza diferite medii si clase sociale, talentul sau de a zugravi fapturi atat de diferite, de a le supune incercarilor celor mai indraznete si de a le ridica deasupra imprejurarilor vestesc in d[omnul] Demetru Iordana un expert mantuitor de oameni si de fictiuni, caruia timpul ii va tempera tinerestile si explicabilele excese. Sunt, cu alte cuvinte, in Fata doctorului Ambrozie cateva lastarisuri adiacente care ar fi dat, plivite si simplificate, mai multa perspectiva ansamblului, mai mult aer, mai multa naturaleta. Furat de placerea de a povesti, d[omnul] Demetru Iordana intercaleaza lungi spovedanii, cu care fiecare din parteneri se simte obligat sa participe. Dar ceea ce e de rigoare la o clasa a noptilor florentine e prea mult si incomod intr-un roman ca acesta, al carui prim plan ramane evolutia si definirea caracterului Faniei. Acest rost si aceasta sarcina sunt enorme si ele sunt implinite cu prisosinta. Diagrama psihologica a eroinei este din cele mai complexe, cum s-ar putea in mica masura, deduce din urmatorul fragment de portret, contradictoriu, cu care am voi sa ilustram totodata si calitatea stilului d[omnu]lui Demetru Iordana: "Daca suradea, trebuia sa crezi ca sufletul i se zdruncina, iar uneori, daca radea, trebuia sa crezi ca in sinea ei nesiguranta deschide prapastii, deasupra carora inima ei tremura chinuita. si nu-i scapa nici pornirea ei, ai fi zis innascuta, de a se preface si de a sili o nota, o nuanta, o atitudine mai mult decat obisnuieste s-o faca un suflet de femeie, dar fara sa depaseasca limitele bunului simt. Era, dupa cum o asemui Horia, ca o prisma de cristal prin care se refracta felurite raze intunecate si luminoase: imaginea proiectata iesea confuza, dar fascinanta" (p. 140). Trecuta prin purgatoriul atator atitudini contradictorii, de la sentimentul sterilizant al propriei ei inutilitati pana la descoperirea dragostei si chiar la abolirea ei, Fania porneste in cele din urma la limanul linistitor al vietii de familie si al artei. Multe din misterele trecutului ei suflet ar voi parca in lumina acestei incheieri sa se lamureasca: au fost nebanuite si dificile crize de creatie. Tema e interesanta, fara doar si poate, din nefericire insa, nu indeajuns de concludenta. Fania, ni se spune in dese randuri, scrie poeme ce fac valva, sunt discutate si de critica, iar la finele volumului o vedem mare poeta, cu glorie consolidata si primind "cu resemnare singuratatea" pentru ca "a suferi intr-o lume interioara si a jertfi totul chemarii pentru frumos - este marea, aspra lege a artei". Excelente cuvinte numai ca ele suna oarecum in pustiu. in definitiv, cine garanteaza ca Fania a scris poezii si ca mai ales a scris poezii frumoase?