Eu ziceam, tu ziceam

Inapoi la incantatie! Poetul Ioan Negru stie calea, ca nimeni altul. El umbla singur, cu luna-n bat, cantand din frunza buzelor sale o murmurare ca aceea, de zici ca-i de pe alt taram, greu de inteles pana nu te apropii, usor mai apoi. Poemele sale, 33 la numar, merg pe sarma cu ochii inchisi, sprijinindu-se fiecare pe sine si pentru pasul sau, fara sa stie ca-s imponderabile. Dar ce sunt, de fapt, aceste poeme? Nimic alta decat chipurile dragostei, sapate in verb, adanc, sa ramana, ca intr-o fuga a unui componist inconjurat de sirene, ca intr-o zodie a Balantei. In intersectia dintre El si Ea regasim centrul orfic al poeziei. De un dor androgin sufera poetul, pentru ca e singur in arena si declama rolul amandurora: Eu ziceam ca sunt chemarea care ma naste Tu ziceam ca esti primul tipat care naste timpul cel vesnic si lumea... Lui ii sta bine cu ceea ce face: el cauta oua de pescarusi in cala corabiei sale. Cand se indeparteaza prea mult de cuvinte, ele tac. Pe un blazon al efemeritatii a toate! (Marcel Mureseanu)