Textualisti de calibru avem in literatura noastra, daca ar fi sa ne gindim doar la Gheorghe Craciun, dupa cum avem si autenticisti ai adictiei, precum Alexandru Vakulovski. Cristian Fulas joaca pe ambele terenuri, reusind o sinteza de exceptie, in care tema scrisului nu se separa ca epura, ci se transforma din provocare estetica in problema existentiala, prinsa organic in tesutul stilistic si narativ, iar naturalismul brut si psihologismul de caz se transfigureaza, pe nesimtite, in agon peratologic, cu virtuti initiatice. Realitatea cotidiana, familiara si alienanta in acelasi timp ("Nimic nu putea fi in halul ala de real."), irealitatea imediata a perceptiilor deformate de adictie, infrarealitatea perceptiilor subtile, care conduc pina la un Grundsein einer Nichtigkeit, se amalgameaza intr-un timp continuu, un "mai-mult-ca-prezent", dincolo de conventia curenta a cronologiei. Pas cu pas, trecind de la relatarea aparent anodina a "miscarilor zilnice" la fluxuri teoretizante la fel de aparent rebarbative, de la un registru stilistic tensionat la solemnizari (auto)ironice in cheie joyceana sau facindu-ne sa ne gindim cind la Blecher, cind la Burroughs, cind la Selby jr., cind la Welsh sau la Venedikt Erofeev, cu un umor pe alocuri irezistibil (dar nu neaparat senin: "Nimic nu seamana mai mult cu umorul decit tragedia pe care o traiesc eu"), sintem condusi "la limita lucrurilor si la capatul lumii". Plinsul, cistigat in urma unei experiente infernale, poate fi inteles - chiar daca naratorul nu insista - si ca un dar al lacrimilor, ca "fericire" izbavitoare ("Fericiti cei ce pling...), ca reintoarcere printre cei vii. Dupa plins: o carte adevarata printre mimicryurile literare curente. (O. Nimigean)
Cărți,multe cărți.
