Maria Zlatan Chihaia paseste cu sarguinta creatorului de poezie pe drumuri singuratice, cautand cu voluptate nemurirea. Traind revelatia ca Universul ii apartine, poeta se situeaza ca un Demiurg in centrul lumii fictionale, cuprinzand cu un ochi ciclopic Cerul si Pamantul. Ea transforma in poezie tot ce-i creeaza stare de vibratie, iubire, speranta, dor, departare. Natura, cu linistea si nelinistea ei, devine uneori ostila, o asalteaza cu stihiile devastatoare, alteori cauta cu o ravna neomeneasca nemurirea, tot in vecinatatea Cerului si a Pamantului. Acest mod de facere a poeziei vine dintr-o traditie arhicunoscuta in lirica romaneasca si isi trage seva din experimentele lirice de la inceputuri. Constienta ca omul este materie in miscare, Maria Zlatan are constiinta tragica a trecerii ireversibile a timpului, constiinta pacatului primordial, lasandu-se supusa si ciuruita de pacate, ceea ce nu e o noutate in discursul liric de-a lungul timpului. Poemele par, in curgerea lor taraganata,
Cărți,multe cărți.
