Inca din cele mai vechi timpuri, oamenii au cautat asemanari intre elementele universului lor inconjurator si au incarcat semantic unitatile lexicale ale unui limbaj putin evoluat. Pe masura ce societatea umana s-a dezvoltat, limbajul a devenit, la randul sau, mai complex, imbogatindu‑se inclusiv ca inventar. Chiar in noile conditii, polisemia a ramas sa joace un rol important, iar acest lucru s-a reflectat si in domeniul numelor de parti ale corpului. De pilda, apropierea de forma dintre cosor, secere, coasa, cange, pe de o parte, si maxilar, pe de alta parte, a facut ca lat. cl. falx, -cis, prezent in latina dunareana si sub forma de declinarea I *falca, sa capete, pe langa sensul de unealta agricola, si pe cel anatomic, care, ulterior, a devenit sensul de baza al rom. falce/falca. La fel, asemanarea testei cu un vas de lut gol a facut ca lat. testa sa le denumeasca in varianta populara pe amandoua, iar limbile romanice au transformat metafora in sens denotativ (cf. it., prov., cat
Cărți,multe cărți.
