Sergiu Andon scrie literatură cu nonșalanța unui autor care are o operă în spate. Are cutezanța să disece, fără să clipească, tragedia comică a neisprăvirii românești. El însuși un personaj fabulos (pentru cei care au trecut cu bine încercarea de a-l cunoaște), nu putea debuta altfel decât cu Crima perfectă și alte povestiri destul de adevărate. Din acel „destul de” ne privește cu sarcasm autorul; de la acel „destul de” până la ultima pagină, scapără talentul. Ca scriitor, Sergiu Andon era cât pe ce să comită crima perfectă: aceea ca, ocupat cu gazetăria, cu flic-flac-urile la bară, să-şi ucidă vocația. (LELIA MUNTEANU) Vă răspund cu oarecare întârziere; am vrut să înaintez, între timp, cu lectura pentru a mai avea ceva de comentat. De altfel, și să fi vrut, n-aș fi putut s-o întrerup. Cartea mi se pare, în continuare, incitantă, scrisul se păstrează la aceeași înaltă tensiune, dar ceea ce este mai important, este că mă încântă literar. (ANGELA MARTIN, din corespondența cu S.A.) Cu scrierile ziaristului Sergiu Andon m-am întâlnit cu mulți ani înainte ca drumurile noastre să se intersecteze. Din 1969, lucrând ca analist la Institutul de Cercetare din cadrul Europei Libere, unde am condus, o vreme, și secția românească, iar apoi la Institutul de Studii Sud-Est-Europene (Südost-Institut) din München, am studiat fenomenul politic, economic, ideologic, cultural al României comuniste. A fost primul jurnalist din perioada comunistă care a explorat metodic lumea instanțelor, renăscând cronica judiciară. A fost o surpriză, în propaganda oficială tribunalele fiind ca și inexistente. În aceste scrieri de proză, care trădează un profund cunoscător și iubitor de literatură, un mânuitor al limbii române de o rară măiestrie, se resimt, desigur, și spiritul de observație, perspicacitatea și verva stilistică a comentatorului politic, dar și cazuistica juristului. Citindu-i povestirile, pot spune că Sergiu Andon, un ziarist de excepție, a devenit un prozator excepțional. (Dr. ANNELI UTE GABANYI, Berlin) Cine sunt? Sunt nepotul a patru bunici țărani ortodocși. Cei materni au trăit în Transilvania, cei paterni, în Basarabia. Părinții s-au cunoscut în București. Așa că, fără Marea Unire, n-aș fi existat. M-am născut atât de demult – 10 sau 12 septembrie 1938 –, încât am apucat până acum, cu pruncie cu tot, șapte dictaturi. Puteam ajunge strâmb rău, însă m-au susținut filosofia țărănească, modelul părinților și monologul lui Polonius către Laerte. Dacă iubești adevărul și îți rămâi consecvent ție însuți, ai întotdeauna o nișă de libertate. Am absolvit liceul la fostul și, apoi, din nou actualul „Sfântul Sava”, iar Facultatea de Drept la Universitatea București. Educație adevărată rămân clasele primare apucate la Școala Arhiepiscopală de băieți „Sfântul Iosif”, până ce a spulberat-o Reforma din 1948. Prima dintre reformările învățământului, care nu se mai termină. Eram atras de jurnalistică, dar am ajuns procuror, profilat pe anchetarea cazurilor mortale. Mă ițesc prin unele povestiri din această carte. Făceam carieră, însă în 1968 am demisionat subit, șocând sistemul. Nu puteau pricepe că mă cheamă dragostea dintâi. Scrisul. M-am revărsat vreo trei decenii în Flacăra lui Eugen Mandric, Flacăra lui Adrian Păunescu, Scânteia, Adevărul, Cultura lui Augustin Buzura. Nu reneg niciunul dintre sutele sau miile de reportaje, anchete, eseuri. Am inițiat și susținut, pentru prima oară, în regimul socialist, rubrici inspirate din viața tribunalelor („Sala pașilor pierduți”, „Din caietul grefierului”, „Din instanță în fața opiniei publice” ș.a.). Când regimul nu le-a mai înghițit, m-am profilat pe ecologie. În august 1988, la radio Europa Liberă mi se citea integral ciclul de anchete despre poluarea Văii Bistriței. 22 Decembrie ’89 m-a găsit în stradă, transmițând primul reportaj din iureșul evenimentelor: pătrunderea răsculaților în reședința ceaușeștilor. Explozia publicistică ce a urmat m-a adus în postura de președinte al primelor două organizații ale presei libere, Societatea Ziariștilor din România și Uniunea Ziariștilor Profesioniști. Cu autoritatea acestor mandate, am făcut parte din nucleul de constituire și conducere a cotidianului Adevărul (1.600.000 de exemplare). Eșuând comercial cu o revistă proprie (Actualitatea ilustrată), m-am reprofilat în avocatură. Aveam 59 de ani, nu credeam că voi mai profesa un sfert de veac, apărând în peste 1.500 de procese, unele de mare interes public. A fost un exemplu că niciodată nu e prea târziu pentru ceva. Nici pentru beletristică. Am mai publicat prin almanahuri și culegeri de grup, dar în volum am debutat numai cu reportaje (În căutarea salamandrelor, carte premiată de Editura Eminescu). Da, am fost și parlamentar, chiar două mandate, am avut și funcții, dar notabilă din acea perioadă e tot publicistica, în rubrici precum „Ziarist în banca deputatului”. Așa că... (SERGIU ANDON)
Cărți,multe cărți.
