Intrat in ultimul deceniu si in vocabularul critic romanesc, termenul de autofictiune ? seducator, imprecis si scandalos de cuprinzator ? a ajuns sa denumeasca orice deviatie autobiografica pe care autorul, inca reticent la propunerea de a spune un ?eu? raspicat, in epoca individualismului democratic, alege s-o manevreze atunci cand vrea sa se mute cu arme si bagaje (referentiale, in masura in care referinta mai reprezinta o certitudine) in interiorul fictiunii sale. Pornind de la un istoric al conceptului, definit si comentat pana la suprasaturatie, eseul de fata isi propune o radiografie a fenomenului in spatiul romanesc, cu un zoom pe cateva dintre textele reprezentative ale generatiei 2000. Dar pentru a intelege specificul autofictiunii romanesti ? fie ca este vorba despre repere validate canonic, cum sunt Exuvii sau Orbitor, fie despre textele mai fragile si mai polemice ale autofictionarilor Adrian Schiop, Ionut Chiva, Claudia Golea, Cecilia Stefanescu, Alexandru Vakulovski, Dragos Bucurenci s.a. ? a fost nevoie de o recuperare a radacinilor scriiturilor cu miez autobiografic pe teren autohton, de la scrierile reprezentantilor Scolii de la Targoviste pana la Radu Cosasu. A rezultat o Carte de identitati volatile si faramitate, precum eul care se deghizeaza, in era consumului extatic, intr-o multitudine de ipostaze, imposibil de clasificat sau de clarificat.
Cărți,multe cărți.
