Cand Dumnezeu este interzis

A evoca trecutul cu fidelitate, fără a eluda agoniile, dezamăgirile sau neplăcerile de orice fel, este, pentru Ion Mânzat, o formă de prețuire a vieții. Romanul autobiografic Când Dumnezeu este interzis se descoperă, precum fructul în pârg, tuturor celor dispuși să admită că era comunistă nu a fost doar perioada în care toți românii aveau servicii și locuințe. A mai fost timpul în care Eminescu, Rebreanu și Istrati erau subiecte tabu sau se citeau pe ascuns, timpul când românii nu puteau ieși din țară, ca nu cumva să descopere că lumea e colorată și în alte nuanțe decât umbre roșii sau griuri dureroase, și timpul când profesori străluciți deveneau gunoieri pentru că gândeau altfel… pentru că gândeau. Dezvăluirea autobiografică a lui Ion Mânzat, un roman istoric, în sine, înfățișează o epocă în care fericirea, ca stare manifestă, era interzisă. Autorul nu se teme nici de această dată să-și exprime atașamentul pentru România, în ciuda obstacolelor pe care le-a întâmpinat din cauza politicii duse mult timp de țara sa. Înainte să fie interzis, Dumnezeu i-a dăruit lui Ion Mânzat îndeajuns de mult umor încât, peste ani, să prezinte o eră abominabilă într-o manieră duios de amuzantă. Dar, cum dramatismul reiese din orice comedie, romanul se lasă descoperit în surâsul amar din colțul gurii; în aproape 300 de pagini, autorul, psiholog de renume, a cuprins ani întregi din viața sa și a apropiaților săi cu acea insațietate pentru detalii, surprinse prin lentila psihologului și a colecționarului de clipe. Deja devenită o marcă personală, autorul se întoarce de fiecare dată la poezie, fie creații proprii, fie versuri ale lui Eminescu, ale lui Radu Gyr sau ale Indarei. Comunismul, surprins în metafore inspirate precum păducherniță sau limbricadă, a amprentat iremediabil ființa autorului-personaj. Era surogatelor – glucoza în locul ciocolatei, nechezolul în locul cafelei, propaganda în locul autenticității – este marcată de solidaritatea tovarășilor întru supliciul sovietic, de umorul acestora, de binecuvântatul haz de necaz; o dulce-amară ofensivă eminamente specifică unei Românii care a dispărut, dar pe care autorul insistă cu obstinație să o rememoreze cu limpede voluptate. Un pasaj ca o pictură de Boticelli, o scenă de film, o imagine pe care o simți fizic este ilustrată de Ion Mânzat într-unul dintre capitolele cele mai pline de sevă: În Piaţa Romană, o studentă blondă cu părul ca spicul copt, cu ochi albaştri de înger, ţâşni din mulţime şi strigă bucuroasă: „Trăiască Li-ber-ta-tea!” S-a apropiat de mine, parcă m-a atins puţin din greşeală. Mirosea ca pâinea scoasă din cuptor şi ca gutuia coaptă. Am plecat mai departe spre Guvern. După o jumătate de oră, m-am întors. Am paralizat! Fata cea blondă era moartă! Avea o gaură în frunte, între ochi! M-am apropiat îngrozit. Cineva îi pusese pe cap o coroană de flori albe. Parcă era mireasă! Acum, mirosea a pajiştea pe care a plouat. Trei băieţi, poate erau studenţi, plângeau în genunchi cu câte o lumânare aprinsă în mână. Hainele moartei erau raze de lumină. Era acoperită cu picături de rouă, lacrimile sfinte ale băieţilor îngenuncheaţi pe trotuar. Ei erau îngenuncheaţi în faţa Iubirii neîntinate. Încă o carte seducătoare semnată de Ion Mânzat. Violeta Pavelescu