Biserica si Taina Sfintei Preotii

Cu Harul lui Dumnezeu Celui întreit în Persoane, şi cu mijlocirile Învăţătorului Ioan Gură de Aur, Dascălul Bisericii Universale, purcedem la editarea celui de-al zecelea volum din seria Cuvinte de aur, având ca temă Biserica şi Taina Preoţiei. Volumul cuprinde pe larg învăţături despre Biserică, despre mersul la biserică, despre Preoţie, preot şi predicator, despre păcatul osândirii preotului, despre episcop şi hirotonie. Biserica este caracterizată de către Învăţătorul Ioan Hrisostom drept „Taina cea mare” care s-a descoperit la plinirea vremii. Despre întemeierea ei au proorocit toate: Cerul este pentru Biserică, nu Biserica pentru cer. Există Biserica cerească, Biserica îngerilor, în înţelesul general, dar următoare acesteia, şi Biserica în sens restrâns. Biserica îşi are începutul odată cu crearea protopărinţilor şi a fost reîntemeiată în chip definitiv de către Hristos ca un Rai. Ea constituie un trup al cărei element dumnezeiesc este capul, elementul omenesc fiind alcătuit din membrele vrednice sau nevrednice. Unitatea Bisericii este păstrată prin prezenţa lui Hristos în mijlocul ei. Nu există şi nici nu va exista altceva mai puternic decât Biserica. Ea este mai puternică decât cerul. Câţi n-au atacat-o? Toţi, însă, au pierit, în timp ce Biserica rămâne în veac. Numai că atunci, în vremurile Sfântului Ioan Gură de Aur, ca şi astăzi, creştinii nu puteau să perceapă dimensiunea şi scopul Bisericii. Care este scopul Bisericii? Scopul ei îl poate afla cineva prin participarea la viaţa Bisericii care, din nefericire, nu este şi nici nu se desfăşoară aşa cum trebuie. Pretextele şi justificările creştinilor de atunci sunt întocmai ca şi cele ale creştinilor de astăzi. Ne necăjeşte căldura, frigul, faptul că nu înţelegem cele spuse în Biserică, şi altele asemănătoare. Tuturor acestor pretexte le răspunde pe măsură Învăţătorul cu „gură de aur”. Taina Preoţiei este harismă dumnezeiască şi slujirea care se potriveşte îngerilor: „Se săvârşeşte pe pământ, însă are rânduiala lucrurilor cereşti”. De aceea nu este îngăduit să dorească preoţia oamenii care sunt lipsiţi de însuşirile necesare: de iubire faţă de turmă, de râvnă, de smerenie, de capacitate învăţătorească şi conducătoare. Responsabilităţile preotului sunt foarte grele, pentru că el îşi asumă lucrarea mântuirii sufletelor. Problemele şi greutăţile lui sunt multe. Păcatele se vindecă cu greutate neînchipuită, de aceea este nevoie de mare atenţie pentru alegerea persoanelor potrivite. O mare importanţă trebuie să se acorde păcatului iubirii de stăpânire, pentru că acesta sfâşie şi pierde Biserica. Preotul este omul cel mai bun şi mai preţios pe care-l are lumea. Este îngerul lui Dumnezeu şi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni. El aduce oamenilor învăţăturile dumnezeieşti. Deci în ce mod trebuie să fie primit de către credincioşi? Cinstea care trebuie să i se acorde preotului este pe măsura vredniciei lui. De aceea sfântul Ioan condamnă cu tărie osândirea adusă preotului, care îi atinge şi pe păstorii vrednici: „Nimic nu pierde atât Biserica cât această boală. Şi aşa cum un trup care nu este întărit cu acrivie prin legătura nervilor, naşte multe boli şi face viaţa de nesuportat, la fel şi o Biserică, dacă nu este încinsă cu lanţul statornic şi puternic al iubirii, naşte războaie nenumărate, înteţeşte mânia lui Dumnezeu şi se face cauză a multe ispite”. Comandantul războiului duhovnicesc este episcopul. Din acest motiv, generalul acesta trebuie să fie un războinic experimentat, pentru că lupta lui este dusă împotriva stăpânirilor întunericului. Mai ales „trebuie să fie dăruit cu har şi pace”. Grija pentru toţi este scopul Bisericii, de aceea calităţile episcopului sunt menţionate îndeosebi în cuvintele despre preoţie ale Sfântului Învăţător cu gura de aur. Grija episcopului nu trebuie să se limiteze doar la biserica locală peste care a fost pus întâistătător, ci trebuie să cuprindă întreaga Biserică a lui Hristos. O importanţă specială trebuie să acorde episcopul hirotoniilor celor care vin la el, pentru că greutatea şi responsabilitatea lor cad asupra săvârşitorului. Cu siguranţă că „Dumnezeu îi hirotoneşte pe toţi şi lucrează prin toţi”, chiar dacă sunt nevrednici, şi aceasta se întâmplă „ca să se mântuiască poporul”. Dar „primejdia se abate asupra acelora care îşi pun mâinile fără luare aminte, hirotonind la întâmplare”. Toate aceste subiecte le vom lectura urmărind pana iscusită a Sfântului Părinte. Suntem datori să adresăm multe mulţumiri tuturor celor care au ajutat în diferite moduri la finalizarea acestei lucrări. Ne rugăm cu smerenie ca Sfântul să-i răsplătească pentru ostenelile lor. Benedict Ieromonahul, Schitul Nou,