Numele meu este Magda. Magda, de la Magdalena. De fapt, mă cheamă și Maria, dar nimeni nu-și mai aduce aminte. Uneori, când geana amurgului se lasă, blândă, peste o zi de muncă, și sufletului meu îi este îngăduită o clipă de răgaz dumnezeiesc, atunci alunecă într-o tainică albie a umanității, dincolo de timp, și poate să-și adune, cuminte, toate frânturile lăsate în urmă de câteva mii de ani încoace și să reconstruiască întregul din care orice femeie este plămădită. Mâinile mele au încrustată în pielea lor bătătorită memoria vieții și a morții, deopotrivă: aici, în palmele traversate de liniile destinului, trasate după o geometrie ascunsă a lui Dumnezeu, care cândva le-a aliniat cu axa pământului și traiectoriile misterioase ale celei mai îndepărtate galaxii. Oamenii mă strigă Megy. Sau, pur și simplu, badante. Am grijă de copii și bătrâni. «Doar atât?», mă întreabă lumea. «Doar atât…», răspund și o tristețe fără leac mă copleșește.
Cărți,multe cărți.
