Indoiala ma chinuie neincetat in ultimul timp. Mintea mi-e amortita. Acolo unde candva existau raspunsuri, acum nu mai exista decat spatii goale. O atingere, un miros, o imagine, un stimul care in mod normal mi-ar fi provocat o emotie, ori macar o amintire, acum nu-mi mai aduce decat... nimic. Sunt inconjurata de o nebuloasa tacuta. Nu simt nicio emotie, nu am nici macar o urma vaga de sentiment. Ceva a murit... ceva in adancul sufletului meu s-a stins precum o lumanare in ploaie. Am citit o parabola odata... parca era japoneza? Nu-mi mai aduc aminte, dar imi amintesc cuvintele de parca cineva mi le-a fi incrustat in creier. Un om s-a trezit dintr-un vis in care era fluture, intrebandu-se daca nu cumva era de fapt un fluture care visa ca e om. Cam asa ma simt si eu in ultimul timp. Nici om, dar nici fluture. Sunt ceva intre, poate umbra unei fantome.
Cărți,multe cărți.
