Peste numele si scrierile lui Marcu Beza (1882-1949) s-a asternut o nedreapta uitare, accentuata parca dupa 1989, adica tocmai dupa ce, prin prabusirea regimului comunist, se puteau indeplini conditiile corectei sale redescoperiri in cele doua dimensiuni majore care l-au caracterizat si care raman marturisitoare in posteritate: cea nationala (romaneasca si aromaneasca deopotriva) si cea crestina (profund angajata in Ortodoxie si in destinul cultural al Romaniei Mari).
Cartea sa Urme romanesti in Rasaritul ortodox, aparuta in 1935 si foarte apreciata la vremea respectiva atat de istorici (in frunte cu Nicolae Iorga insusi), cat si de teologi (Teodor Bodogae, care i-a si continuat cercetarile), poate ca va reusi sa reinvieze, prin reeditarea aflata in pregatire la o prestigioasa editura bucuresteana, figura aleasa a autorului ei, intelectual si diplomat exemplar, inca posibil model paideic pentru generatiile de azi (care se confrunta tocmai cu lipsa de modele autentice si cu dificultatea reconexarii la marea traditie culturala a crestinismului ? fara de care nu se pot defini nici romanitatea, nici europenitatea in ansamblul ei).
Chiar la distanta de trei sferturi de veac, cartea isi pastreaza interesul si prospetimea, provocand mereu la o meditatie reinnoita asupra trecutului nostru istoric si spiritual, pe care ne ajuta sa-l intelegem in adevaratele lui coordonate, din adancurile Evului Mediu si pana la sinteza tarzie a ?Bizantului dupa Bizant?. O romanitate care a respirat organic in duhul Ortodoxiei, cu al carei destin si-a impletit istoria si fiinta identitara, lasand urme diverse pe toate meridianele spatiului euro-afro-asiatic ce a constituit leaganul crestinatatii. Aceste lucruri trebuie cunoscute nu pentru a ne mandri cu ele mai mult decat este cazul, ci pentru a ne intelege corect asezarea istorica si traditia culturala, precum si masura interioara, indelung si smerit purtatoare de Dumnezeu, inseparabila de dinamica soteriologica a credintei si a faptelor ei marturisitoare.
Cărți,multe cărți.
