Tatăl meu, Lucian Blaga este prin excelenţă un efort de recuperare – a unui trecut şi a unei însemnate personalităţi a culturii române. Era comunistă şi marele poet sunt deopotrivă personajele acestei incursiuni în memoria personală şi în cea colectivă. Presiunea istoriei nu ştirbeşte însă cu nimic integritatea unei misiuni asumate de autoare cu o tenacitate vecină cu eroismul: aceea a îngrijirii şi editării operei lui Blaga, aventură care i-a marcat profund destinul. Detaliul biografic plin de farmec, evocarea copilăriei cosmopolite şi a călătoriilor făcute la maturitate, dezvăluirea delicat-discretă a unor adevăruri mai puţin cunoscute îndulcesc gravitatea şocului prin care a trecut Dorli Blaga cercetând cu acribie dosarele de Securitate ale tatălui său: „Caracteristica esenţială a acestor documente de Securitate (din toate categoriile) este aceeaşi ca şi la cele sovietice: toate pleacă de la «prezumţia de VINOVĂŢIE...». O vinovăţie «prefabricată» cu o tematică precisă. Vinovatul trebuia să demonstreze (ceea ce nu putea) că nu este vinovat. În cazul Tatălui meu: eşti vinovat că ţi-ai permis, ca filozof, să regândeşti lumea şi să o aşezi într-un sistem gândit de tine, eşti vinovat că nu îţi renegi sistemul, eşti vinovat, ca poet, că nu poţi să scrii altfel de poezie decât scrii, că nu accepţi să scrii poezie cu temă, sau altfel de teatru... Mai eşti vinovat că îţi permiţi să gândeşti cu capul tău, şi nu al altora. Eşti vinovat şi că nu poţi să fii «cumpărat», că îţi asumi răspunderea şi consecinţele atitudinii tale, până la orice limită...“
Cărți,multe cărți.
