Dincolo de ideea de a construi un roman ideologic, Duiliu Zamfirescu era înzestrat cu trăsături de adevărat romancier care, în alt context, ar fi rodit. Faţă de romanul românesc de până atunci, cel al autorului nostru utilizează dialogul cu naturaleţe, uneori cu aplomb (atracţia autorului pentru teatru, atracţie ce l-a dus la scrierea unor piese nesemnificative, l-a ajutat însă în arta replicilor). Viaţa la ţară şi complementul său Tănase Scatiu au în ansamblu o schemă narativă interesantă: preocupate să sugereze, prin lentoare şi previzibil, ritmul însuşi al vieţii, romanele beneficiază de finaluri neaşteptate şi violente; Viaţa la ţară se încheie cu înfruntarea dintre Matei Damian şi Tănase Scatiu, iar cel de-al doilea roman, încheiat în mod precipitat şi sumbru, ni-l arată pe Scatiu sfâşiat de ţărani. Deznodământul ambelor romane are, pentru o singură dată, nerv şi concentrare, fără comentariile fastidioase ale autorului. Tănase Scatiu, caricatură antipatizată de însuşi creatorul ei, rămâne până la urmă singura apariţie vie din tot ciclul; vulgaritatea limbajului este la el funcţională, iar modul isteric în care se comportă cu ceilalţi face din el o apariţie infinit mai credibilă decât fantoşele din jur. Prin contaminare, alte personaje ale romanelor prime devin cât de cât convingătoare doar în scenele care-l au drept protagonist pe Scatiu. MIHAI ZAMFIR
Cărți,multe cărți.
