Simplificând lucrurile, principalele energii care suflă în pânzele sexualității omenești sunt forța elementară a instinctului și efervescența sentimentelor.La acestea două, cei mai mulți dintre noi s-ar grăbi să adauge o a treia: iubirea. Totuși, raporturile dintre iubire și sexualitate sunt mai puțin elucidate și mai paradoxale decât ar putea să pară la o primă lectură.Mai întâi, este știut că iubirea dintre bărbat și femeie se poate foarte bine dispensa de sexualitate. O face rareori însă, în speranța că prin sexualitate va putea să dăruiască și să primească mai mult. Constată apoi – post factum – că a primit și dăruit într-adevăr mult, dar, ca să spunem așa, nimic în plus. Mult, în ceea ce privește resorturile („musculatura”) vieții și a existenței naturale. Nimic esențial însă, în raport cu faptul metafizic și metapsihic al iubirii. Ceea ce rămâne de aici înainte este exigența categorică a fidelității, împreuna-gestionare a „pătimirii sexuale”, și căutarea anxioasă a sensului tuturor acestora.Creștinul are însă șansa fabuloasă ca existența sa să fie temeluită în Dumnezeu, în Iubirea însăși. Chiar dacă nu demarează în viața de cuplu cu alonja unei mari iubiri, el îi cultivă totuși premisele în primul rând prin faptul că nu o confundă nici cu genitalitatea, nici cu sentimetele aferente.
Cărți,multe cărți.
