Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert depărtează-l de la mine. Iar duhul curăției, al duhului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. Așa, Doamne Împărate, dăruiește-mi să văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin! Fraților, nu în mod întâmplător această rugăciune a fost rânduită în Sfântul și Marele Post, fiind repetată la fiecare slujbă de mai multe ori. Fără de îndoială că Sfânta Biserică a făcut aceasta deoarece, cu toate că rugăciunea aceasta este scurtă, ascunde în sânul ei un tezaur măreț de gânduri și simțăminte sfinte, punându-ne în față cu multă limpezime nevoile noastre duhovnicești. De aceea, vom urmări intenția Sfintei Biserici și folosul nostru sufletesc, dacă vom face din această rugăciune obiectul discuțiilor noastre și vom analiza fiecare cerere a ei în parte. Astfel, în fața noastră vor apărea o serie întreagă de virtuți sfinte cu care trebuie să ne înfrumusețăm sufletul, dar și o mulțime întunecată de păcate și de patimi de care ar trebui să ne păzim inima. Probabil că nu mai este nevoie să vă aduc aminte că aceasta este rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. În plus, menționez că Sfântul Efrem face parte din numărul marilor nevoitori care au înfrumusețat Biserica Creștină Primară. Sfântul Efrem a fost om după trup, dar înger după duh și după măsura desăvârșirii. Sentimentul neîncrederii în puterile proprii, atunci când vine vorba de lucrarea mântuirii și de necesitatea de a invoca în ajutor harul lui Dumnezeu, reprezintă trăsătura distinctivă a moralității creștine. Un păgân îngâmfat spunea următoarele: „Zeii să-mi dea cinste, bogăție și sănătate, iar virtutea o voi dobândi singur”. Dar de ce avea această îngâmfare păgubitoare? Din pricina faptului că un păgân nu cunoaște bine alterarea firii omenești din pricina păcatului și nici neputința ei duhovnicească. Nu înțelege esența virtuții însăși, limitându-se la doar a fi cinstit la arătare. Or, creștinul luminat de lumina Evangheliei, dimpotrivă, vede cu claritate că omul căzut nu poate singur nici să gândească, nici să săvârșească ceva cu adevărat bun, deoarece păcatul și răul au pătruns atât de adânc în sufletul nostru, încât au pus stăpânire pe însuși izvorul gândurilor și sentimentelor. Pe de altă parte, vede limpede de asemenea de ce este nevoie ca virtutea să fie cu desăvârșire curată și plăcută nu doar ochilor omenești, ci și ochilor lui Dumnezeu, și că, pentru aceasta, are nevoie nu numai de aspectul exterior și spectaculos al virtuții – care adesea acoperă mândria ascunsă și interesul propriu – , ci de iubirea sinceră a binelui, de ascultarea desăvârșită a voii lui Dumnezeu și a legii conștiinței, dând la o parte toate interesele iubirii de sine.
Cărți,multe cărți.
