Inca joc, totusi, iar acest totusi e inca o vindecare. Inca mai vad scopul ca fiind aparitia unui partener de joc care sa imi ceara sa maresc miza, sa uit de numaratoarea monedelor, sa ametesc in vartejul adrenalinei, care sa isi joace momentul si nu eternitatea, rolul si nu pietrele de moara.Dar totusi, niciodata sa nu arunci pe masa de joc ceva ce nu iti permiti sa pierzi. Cat (si cand?) mai conteaza un astfel de cliseu?Conteaza exact in momentul in care intelegi, dupa ce miza ai fost tu insati, ca partenerul de masa era de fapt dealer-ul, pervers deghizat in jucator. ? Maria Petrovna
Cărți,multe cărți.
