Moartea si riturile funerare la romani si la alte popoare

Spaima, revolta, speranta, resemnarea si alte asemenea trairi sunt, in fapt, simptome ale incapacitatii spiritului uman de a asimila, in biografia sa care poarta vocatia vesniciei, realitatea nefireasca si absurda a mortii. Privita din aceasta perspectiva, istoria umanitatii este o insumare a tuturor incercarilor constiente sau inconstiente ale omului – despre care se spune ca este singura faptura ce poate cugeta la propria‐i moarte – de a intelege, de a da un rost, de a asuma ori, dimpotriva, de a eluda moartea. De la megaliti la zgarie‐nori, de la ocrul preistoricilor la criogenia contemporana, de la filosofiile anticilor la asceza pustiei, toate sunt stradanii de biruire a mortii ori vremelniciei si de invesnicire personala sau colectiva. Din larga plaja de rituri, ritualuri si practici ce emana din diferitele conceptii asupra mortii, parintele Adrian Zaharia se opreste la spatiul romanesc, folosind cu predilectie o metoda comparativa care creeaza, prin termenii comparatiei,