Nora Maria Vasilescu s-a născut la Bucureşti, la 18 decembrie 1964. Debutează sub pseudonimul Valer Brancovan în „România Literară” (1986) cu un grupaj de poeme. Absolventă a Facultatăţii de Litere din Bucureşti, secţia română/engleză (1989). Frecventeaza cenaclul de poezie al lui Mircea Martin. Temporar conduce cercul de critică literară al lui Eugen Simion (colaborare întreruptă după o comunicare despre figura dictatorului în romanul sud-american). Conduce timp de trei ani cenaclul de folclor literar. Evită repartiţia trecând la FF în ultimul an şi angajându-se la Biblioteca Naţională, departamentul de schimb internaţional. Preparator la Facultatea de Litere, catedra de Folclor literar românesc (1990-1995). Publică articole de antropologie culturală, traduce Riturile de trecere de Arnold van Gennep şi Magie, ştiinţă şi religie, de Bronislav Malinowski, ambele publicate la editura Moldova, Iaşi. Bursă Fulbright la Texas Pan American University, cultural anthropology, sub conducerea profesorului Mark Glazer (1995-1997).Publică primul volum de versuri, în engleză, Daughter of King Lear(Toth Press, 1997). Lucrează ca cercetător ştiinţific la Centrul Naţional pentru Cercetarea şi Valorificarea Culturii Populare (la vremea respectivă un fel de concurenţă a Institutului de Folclor, doar că sub egida Ministerului Culturii, nu a Academiei); construieşte prima bază de date etnologică în format electronic; face cercetare de teren mai ales în Transilvania. Alături de Dănuţ Dumitraşcu, coordoneaza filmul Melania, de la fata notarului la moştenitorul tronului. Scrie Cu soarele pe piept – piesă reprezentată la Teatrul Naţional din Iaşi. în 2007 se intoarce în Statele Unite, alături de soţ. Scrie, citeşte şi face voluntariat la o casă de bătrâni. Citind Mentori, Temple, Ispitiri, primul volum din Orenda, ficţiune romanescă plasată de Nora Maria Vasilescu prin mileniul VII, cel care va să vină pesemne într-o zi, încerci un sentiment de familiaritate şi altul de alienare. Ceva déja vu et bien connu răzbate din evocări şi descrieri, uneori sărindu-ţi chiar în faţă. Daliha Kaiym este un cartier răufamat, înţesat de pestriţe grupuri interlope. Autoarea nu şi-a propus să inventeze vreo utopie mizerabilistă şi nici să adere la vreo ideologie de melodramă stângistă. Căci Orenda este mai degrabă un duh ce se poartă pe deasupra astrelor. Avem de a face cu o lume imaginară într-o federaţie de corpuri cosmice, planete şi sateliţi, a cărei viaţă pulsează în principal pe astrul Mufrid. Există însă şi planete muncitoreşti precum Pavo3, se cunosc lumi de un prestigiu inferior ce se cuvin a fi ascunse, conform mentalităţii mufridienilor etc. Societatea, aşadar, este şi nu este evoluată faţă de Anno Domini 2016. Oamenii ajung să trăiască 400 de ani, medicina atinge culmi abia visate astăzi, în stare fiind a efectua intervenţii simili chirurgicale doar prin acţiunea gândului, telepatia şi-a câştigat o forţă reală, dar nu şi o independenţă pe măsură, fiindcă puterea telepatică a unui personaj e contracarată de abilităţile în materie ale altuia. Lumea pare proiectată de un Nietzsche destul de tulburat. Acţionează apoi, cu interese divergente, clanurile, între care unul poziţionat central. Au loc de asemenea comploturi, încercări de asasinat, proiecte obscure de utilizare a tehnicii medicale ca armă vulnerantă sau letală, ba chiar şi crime pasionale. Dar se derulează şi misterioase ritualuri, de iniţiere, de confirmare, după o formulă folosită în Biserica Catolică, iar unele personaje însemnate se bucură de protecţia izvoarelor despre care se spune la un moment dat că ar fi „sfinte...”. Autoarea are inspiraţia şi inteligenţa artistică de a nu descrie niciodată modus operandi al acestei influenţe protectoare sau primejduitoare. Imaterialitatea izvoarelor pe care nimeni nu le vede, dar deasupra şi în preajma cărora pluteşte o lumină albăstruie, devine astfel cheia multor bulversări şi exaltări. Dar ce este Orenda? Pe parcursul întregului volum populat de Mentori, proiectat în vertijul Ispitirilor şi umbrit de faima Stelei Templului, te aştepţi s-o întâlneşti în cele din urmă pe Orenda, o vrăjitoare, o mare azurie, o regină, o stea căzătoare, o cometă suitoare... Nimic din toate acestea. Ca să ajungi la originile nonfictive ale Orendei, trebuie să te laşi călăuzit de un antropolog precum Marcel Mauss: el susţine că la irochezi, celebrul trib amerindian care a dat numele Canadei, Orenda este un arhetip al energiei vitale. E un prim volum dintr-o tetralogie care se anunţă a fi de o complexitate, de o forţă şi de un rafinament cu totul excepţionale.
Cărți,multe cărți.
