Pe când stăteam acolo, gândindu -mă la lumea veche, necunoscută , mi -am amintit de uimirea lui Gatsby când a observat prima oară luminița verde de la capătul pontonului lui Daisy. Străbătuse un drum foarte lung până să ajungă pe pajiștea lui albastră , iar visul lui i se păruse pesemne așa de aproape încât nici nu s-a gândit că s-ar putea să nu ajungă la el. Nu înțelesese că visul rămăsese deja undeva în trecut, undeva departe în întunericul nemărginit din spatele orașului , unde câmpurile întunecate ale țării se întindeau sub cerul nopții . Gatsby crezuse în luminița verde, în viitorul tumultos care se îndepărtează de noi cu fiecare an ce trece. N-am reușit să -l prindem atunci, dar nu mai contează mâine vom alerga mai repede, ne vom întinde brațele și mai mult... Și încercăm să mergem mai departe, ca niște bărci împotriva curentului, împinse , fără încetare , înapoi în trecut.
Cărți,multe cărți.
