De fapt, atunci când vorbeai cu ea simţeai că devenea tu, era ca şi când ţi-ai fi vorbit ţie însuţi, nu te adresai unei monahii. De aceea, nici nu spunea nimic, nu te corecta, şi ca urmare te simţeai foarte confortabil împreună cu ea, aşa cum te simţi cu tine. *** Maica nu era zâmbitoare, dar ochii îi zâmbeau. Cuvântul ei era mereu frumos, avea multă bucurie în inimă. Simţeai ceea ce au spus ucenicii la Schimbarea la Faţă: Bine este să fim noi aici48. Nu voiam să mai plecăm de lângă ea. Când se liniştea, stătea deseori la soare, pe balcon, şi-ţi dădeai seama că se roagă. Asta se vedea intens pe faţa ei, sentimentul că este un om care a «plecat» prin rugăciune. *** Noi, oamenii, suntem fiinţe nefericite. Scormonim, căutăm, vrem, suferim, cădem, şi îngerii nevăzuţi care ne însoţesc, având-o ca şi prietenă pe maica Gavrilia, ne curăţesc, ne răcoresc şi ne zâmbesc. Ridicaţi-vă, spun ei. Chiar dacă aţi căzut, nu contează, ridicaţi-vă iarăşi şi iarăşi. La capăt ne aşteaptă Bucuria lumii. Să mergem, să înaintăm, Hristos ne aşteaptă. Amin.
Cărți,multe cărți.
