Dintru inceput, aducem la cunoștința cititorului ca aceasta lucrare este una de sinteza. Perspectivele din care au fost abordate subiectele tratate includ Noul Cod Penal și Vechiul Cod Penal (printr-o analogie), drept procesual penal comparat, proceduri speciale, drept execuțional penal, infracțiuni prevazute in legi speciale, investigarea fenomenului criminalitații organizate, metodica, tactica și tehnica criminalistica, psihologie criminologica, elemente de psihologie penitenciara, psihiatrie și psihopatologie clinica. Autorii au avut in vedere integrarea cunoștințelor acelor studii și formari profesionale intr-un corpus metodologico-științific in care fie magistratul, fie avocatul sau procurorul, fie studentul la psihologie, drept, sociologie, medicina sau criminologie sa poata apela cu perspicacitate, tenacitate și chiar ochi critic. Elementele supuse dezbaterii pe tema criminalitații sunt un scurt exemplu de acceptare a pluri-, inter- și transdisciplinaritații care coboara tot mai mult in spațiul juridic. Orice magistrat are in vedere ca, pentru individualizarea calitativa a pedepsei, adesea este nevoit sa recurga la starea de „dispoziție” (regasita in coping și strategiile de coping din psihologie) in sentințarea acesteia. Ori, individualizarea calitativa a pedepselor stipuleaza tocmai un alt tip/soi de expertiza, cea psihologic-criminologica sau psiho-criminologica (diferita in forma de cea medico-legala, dar apropiata de fondul acesteia), știindu-se ca expertiza medico-legala vizeaza patologia/psihopatologia persoanei, pe cand expertiza psiho- criminologica aspectele ce țin de recidiva persoanei, chiar daca vorbim sau nu de o boala psihica implicata. Dar ce sunt strategiile de coping? Influențați de latura psihologiei și a psihopatologiei clinice, mai ales in cadrul diverselor expertize care sunt cerute și se efectueaza in planul penal și civil, am ajuns la concluzia ca cea mai buna forma de exprimare a tendinței juridicului de a se ralia și laturii calitative (umane) in actul deciziei din procesul justițional (pe langa psihologia martorului, a marturiei – mincinoase sau nu – sau al interogatoriului judiciar) se poate realiza prin apel la puterea analogiei. In psihologia clinica, psihologul clinician face adesea referire (atat in teorie cat și in practica, mai ales in redactarea raportului psihologic, cand poate direcționa și trimite la psihoterapeut persoana respectiva) la mecanismele de aparare și/sau la strategiile de coping. Sau așa ar trebui. Parerile sunt imparțite in literatura de specialitate, cel mai adesea aratandu-se ca mecanismele de aparare sunt folosite mai ales de catre terapiile psihodinamice, pe cand strategiile de coping de terapiile cognitive, comportamentale și cognitiv-comportamentale. Neintrand in profunzime aici, aratam doar ca unii specialiști din spațiul psihologiei (Jerome Blackman) afirma ca mecanismele de aparare sunt mai mult de o suta, alți autori sau cadre universitare afirmand ca exista doar un singur mecanism de aparare. Sa revenim la intrebarea principala: cum se definesc strategiile de coping? Din perspectiva psihologiei și a psihopatologiei clinice, am ales acel punct de vedere, acea definiție de plecare in demersul nostru considerata cea mai potrivita: aceea a lui Lazarus și Folkman. Lazarus și Folkman (1984) definesc coping-ul ca ansamblul eforturilor cognitive și comportamentale destinate controlarii, reducerii sau tolerarii exigențelor interne și externe care amenința sau depașesc resursele unui individ. Chiar daca tipurile de coping sunt de mai multe feluri – centrat pe emoție (vizand reglarea tulburarii emoționale), centrat pe problema (vizand gestionarea problemei aflate in prim-planul psihic al persoanei), centrat pe evitare (vizand reducerea tensiunii emoționale prin apelarea la fuga, refuz, resemnare, evitare, impotrivire etc.) și centrat pe vigilența (vizand tot ceea ce este acțiune in viața subiectului, ca modalitate de a fi „la zi” cu tot ceea ce ii poate oferi satisfacție: cautarea informațiilor, a mijloacelor, a susținerii sociale etc.), itemii discutați in diferitele instrumente de evaluare a coping-ului pot cuprinde o serie de problematici și de strategii prin care se pot face fața problemelor (situațiilor noi/vechi fara ieșire). Dar ceea ce ne intereseaza cel mai mult este ideea conform careia coping-ul este perceput ca o trasatura stabila de personalitate/raspuns la anumite situații stresante specifice: coping-ul este studiat din ce in ce mai mult intr-o perspectiva integrativa, care ține cont deopotriva de abordarea tip „dispoziție” și de abordarea tip „context”. Prin extrapolare, avand la baza acest model și exemplu, putem afirma ca intervențiile autorilor, pe langa literatura de specialitate in domeniul dreptului citata (intr-o continua dinamica) au vizat acele „locații-cheie” juridice in care psihologia și criminologia ar trebui mult mai bine/mult fructificate pentru a) om, ca persoana și membru al unei societați cu standarde tot mai inalte și confuze, b) pentru societate, ca și colectivitate care decide, prin norme, legi, prejudecați, stigme și stereotipii, soarta unui membru al ei și c) pentru justiție, ca entitate de sine statatoare care concura, prin toți membrii ei, la asumarea unor decizii cand aplaudate, cand vehement combatute. Suntem convinși ca aceasta lucrare nu schimba foarte mult din datele problemelor actuale din sistemul de justiție, dar credem ca lasa „firimiturile” necesare unor demersuri de lege ferenda pe care nu le vom iniția in aceasta lucrare. Acum ne-am dorit exersam tradiționalul cu noul in materie penala, procedural-penala, juridica, criminologica, psiho-criminologica, jurisprudențiala, criminologic-criminalistica. Pentru apariția acestei lucrari, autorii le mulțumesc și le sunt profund recunoscatori profesorului și ex-procurorului, actualmente avocat conf. univ. dr. Ioan Poiana, cadru didactic al aceleiași Universitați, expertului criminalist, psihologului și psihiatrului lect. univ. dr. Hadrian Vaida, membru al Comisiei de „Securitate, Ordine Publica și Aparare Naționala” din cadrul Colegiului Psihologilor din Romania pentru indicațiile, completarile și incurajarea acestui demers. Nu in ultimul rand, prietenului conf. univ. dr. psiholog Adrian Roșan, cadru didactic la Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universitații „Babeș-Bolyai” pentru sprijinul moral necondiționat. Pentru corectari, recorectari și sugestii autorii mulțumesc colaboratorului permanent, Carmen, fara de care nici aceasta lucrare n-ar fi primit structura și coerența actuala.
Cărți,multe cărți.
