La început am crezut că am sub ochi cîteva jocuri gratuite de imaginaţie sarcastică: pe un poştaş îl apucă damblaua după ce o viaţă a bătut străzile oraşului spre a împărţi scrisori, un profesor cu aplomb retoric îşi ţine cursul în faţa unei săli goale, un solitar mizantrop născoceşte o pereche de ochelari ale căror lentile şterg conturul oamenilor, un domn începe să întinerească sub efectul euforic al răului pe care îl face semenilor, un altul se sfrijeşte pînă la idioţenie sub influenţa nefastă a bunăstării abundente, o pereche de soţi sînt la un pas de a-şi vinde sufletul din dorinţa de a-l învia pe copilul decedat, un avocat înnebuneşte apărînd o femeie a cărei identitate se multiplică la infinit, un popor citeşte pe rupte pentru a memora cît mai mult în vederea veşniciei care îl aşteaptă după moarte. Toate aceste ipostaze par desprinse dintr-o ospiciu de suflete rătăcite. Numai că, pe măsură ce citeam, simţeam că ospiciul, departe de a fi rodul imaginaţiei autorului, se strecura treptat în realitate, alcătuind tocmai universul pe care îl respiram în chiar clipa în care parcurgeam cartea. Atunci am înţeles că Horia Vicenţiu Pătraşcu nu plăsmuieşte situaţii insolite, ci ne descrie viitorul graţie unui fler de anticipaţie filosofică. Povestirile de aici nu au nimic fantastic în ele, ci sînt o privire prin gaura cheii către colapsul spre care deja ne îndreptăm. Horia Pătraşcu scrie proză de anticipaţie, nu povestiri cu intrigă scrîntită. Tocmai de aceea volumul e o analectă de mărturii despre detracarea stofei umane. Situaţiile insolite pe care autorul le descrie nu sînt mici rătăciri cu putinţă a de fi corijate, ci secvenţe autonome din marea prăvălire în groapa degradării. Omenirea e în naufragiu, iar Horia Pătraşcu îi descrie simptomele. E ceva eschatologic în povestirile lui, o adiere macabră de sfîrşit de lume. Nu vă lăsaţi furaţi de albia de ironie în care autorul îşi scaldă nuvelele. Cel mai cuvenit e să rîdeţi cu un ochi şi cu celălalt să plîngeţi, fiindcă probabilitatea ca într-o zi să intraţi în pielea personajelor e considerabilă. Homo sapiens a ajuns să fie propria lui caricatură, un soi de farsă deplorabilă căreia Horia Pătraşcu îi surprinde în chip fidel trăsăturile. În autor pîlpîie un demon cîrtitor, un spiriduş deştept, un lemur sprinţar. Volumul e o mostră de deşteptăciune a cărei principală sursă stă în exerciţiul făcut la palestra filosofică. Asemenea povestiri nu pot fi scrise de un literat, ci doar de un gînditor îndelung hîrşit în cotloanele gîndirii speculative. Imperativul lui Horia Pătraşcu e spiritul de frondă, unealta lui e sarcasmul, atuul lui e talentul. După ce veţi termina de citit volumul, veţi simţi cum un ochi vă hohoteşte şi celălalt vă boleşte. (Sorin Lavric)
Cărți,multe cărți.
