Intr-o pagina autobiografica, Panait Istrati marturiseste ca: „in adolescenta, zilele de foame si hoinareala alternau cu lectura patimase a Haiducilor nostri”, care, „departe de-a fi legendari, sunt tot ceea ce poporul nostru a putut sa aiba mai adevarat, in dureroasa lui istorie. Legenda – usor de recunoscut si de inlaturat – nu incepe decat acolo unde povestitorul, in generozitatea sa, isi face o placere in a atribui acestor justitiari populari ispravi fantastice, unde cauza dreptatii iese, mai totdeauna, biruitoare”. Si ca o concluzie, el adauga: „(…) la aceasta scoala a Frumosului, unit cu nevoia de dreptate, s-a format spiritul meu. Arta s-a marturisit ochilor mei, sub o infatisare potrivita cu temperamentul meu si nadejdiile unei omeniri obidite”. Era, deci, firesc ca haiducii sa-si aibe un loc de cinste in opera sa, mai precis, in ciclul „Povestirile lui Adrian Zografi”, pe care il va si incheia cu volumele Présentation des Haïdoucs (Haiducii, titlu dat i
Cărți,multe cărți.
