Fram era numai un urs alb, insa un urs adesea mai omenos decat unii oameni. Aceasta nu i-o iertau nici ursii, nu o intelegeau nici multi oameni. Toata lumea, cu mic, cu mare, se buluceste la reprezentatiile Circului Strutki, vrand sa-l vada pe Fram, ursul polar. Or fi bune si celelalte numere cu tigri, maimute si clovni, dar tot Fram e rasfatatul publicului. Ghidus, bland si destept, mergand pe bicicleta si boxand sau impartind bomboane copiilor, ii cucereste pe spectatori si circul intreg rasuna de strigatele lor: „Vrem Fram! Vrem Fram! Vrem Fram!“ Intr-o seara, ursul iese in uralele publicului, se asaza in mijlocul scenei si isi pune capul in maini. Nu stie ce se petrece cu el si ce l-a apucat, dar stie ca de la o vreme are un vis care nu-i da pace: vede in somn intinderi nesfarsite de gheata, cerul cu aurora boreala, sloiuri plutitoare, un urs alb care-l cheama la el... Si chemarea aceea e mai puternica decat toate rasetele pe care le starneste cu giumbuslucurile lui. „Am batu
Cărți,multe cărți.
