Am început să scriu aceste amintiri, răscolind prin fotografiile familiei, cu gândul să le citească fiul nostru, căci în casă se discuta uneori despre viața noastră din trecut, istoria familiei determinată de istoria țării, dar fragmente disparate, așa încât simțeam nevoia unei ordonări a evenimentelor pe care le trăisem, în acele „vremuri interesante“. Apoi, am continuat cu unele istorisiri despre avatarurile din meseria mea, în condițiile „socialismului victorios“, în lupta pentru supraviețuire a noastră, a celor urmăriți de un dosar pătat de eticheta de dușman al poporului, și apoi mi-am amintit de călătoriile profesionale și turistice pe care le-am făcut, în majoritate cu cel ce mi-a fost alături mai mult de o jumătate de secol. Am început să scriu și cu gândul să retrăim împreună clipe deosebite, unele dificile, altele amuzante… Nici fiul, nici soțul nu au mai avut timp să le citească, au fost chemați și au plecat înainte de a le vedea finalizate… Ceea ce am simțit nevoia să pun pe hârtie nu am gândit să fie nici literatură, nici filosofie, nici comentarii istorice sau politice. Berdiaev scria undeva: N-am avut niciodată arta de a trăi, viața mea n-a fost o operă artistică. Niciodată n-am jucat-o. Acum, parcă mă încearcă o întrebare: Dacă tot ce am notat aici s-a întâmplat cu adevărat în cele opt decenii trecute, dacă povestea mea este o realitate trăită sau o iluzie, o viață adevărată sau o poveste imaginată de cine oare?... Elena Teodoreanu
Cărți,multe cărți.
