Sfantul Irineu, episcop de Lugdunum (azi Lyon), a ocupat un loc de seama in istoria Bisericii crestine, in viziunea sa, singurul garant demn de luat in seama al mantuirii omului, al mentinerii unitatii ei, intr-o perioada in care aceasta trebuia sa faca fata unor uriase presiuni politice si religioase, dar si al raspandirii ei, el insusi fiind un dedicat misionar. Sf. Irineu retine cu deosebita perspicacitate spiritul vremii, concretizat, pe de o parte, in constiinta inca vie a prezentei lucrarii mantuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos in lume, iar pe de alta parte, in certitudinea revenirii Sale intru tarie pentru a rasplati credinta, suferinta si daruirea tuturor celor care L-au urmat cu neabatuta staruinta. Iar rasplata nu este altceva decat vederea tainei celei mai presus de taina, caci „Cuvantul trup S-a facut… pentru ca tot ceea ce exista sa poata vedea… pe imparatul lor; si pentru ca lumina Tatalui sa poata umple trupul Domnului, iar prin trupul Sau sa vina la noi, pentru ca omul sa poata ajunge la nestricaciune, invesmantat fiind in lumina Tatalui”. Fragment din volum: „6. Gandirea teologica a Sf. Irineu O abordare oricat de sumara a gandirii teologice a Sf. Irineu trebuie sa aiba in vedere faptul ca el a apartinut la doua lumi: una veche, greco-romana, si alta noua, lumea crestina. Aceasta apartenenta se va reflecta in modul specific de a percepe si interpreta datul lumii vechi si cel al lumii noi, evidentiat prin acele „principii care accentuau unitatea in diversitate si unitatea dintre cultura veche si noua credinta'", ceea ce a dus la realizarea unei sinteze echilibrate intre spiritul religios si intelectual al antichitatii greco-romane si credinta si principiile doctrinare ale crestinismului. Metoda hermeneutica folosita de el i-a dat posibilitatea plasarii crestinismului in perspectiva istorica. El a elaborat temeiurile religioase, filosofice, lingvistice si politice ale crestinismului in contextul unei analize istorice, dezvaluind existenta unei relatii stranse intre lumea fizica si cea metafizica si recunoscand totodata etape diferite, interdependente, in dezvoltarea si evolutia revelatiei, si percepe revelatia naturala, pe care o identifica cu legea naturala, ca fiind un instrument deosebit de important in lucrarea de autorevelare a lui Dumnezeu in istorie. Cu toate acestea, revelatia savarsita de Logos, de Cuvantul lui Dumnezeu, ramane pentru el punctul culminant al epifaniei lui Dumnezeu, devenind astfel axiomatica pentru intreaga experienta religioasa a omenirii: „Te slavesc pe Tine, Parinte, Doamne al cerului si al pamantului, caci ai ascuns acestea de cei Intelepti si priceputi si le-ai descoperit pruncilor... Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu, si nimeni nu cunoaste pe Fiul, decat numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, decat numai Fiul si cel caruia va voi Fiul sa-i descopere." (Matei 11, 25-27; Luca 10, 22.) Exista asadar o dimensiune personalista a revelatiei. Ea este facuta de o persoana catre o alta persoana, in cazul nostru Tata-Fiu, Fiu-Tata, Fiu-persoana terta, careia Fiul va voi sa-i descopere.”
Cărți,multe cărți.
