Am scris Cu dinții strânși în vara lui 2006. Aveam 20 de ani. Am terminat-o în puțin peste o lună, mai exact în 39 de zile sau mai degrabă 39 de nopți de insomnie. A rămas o vreme într-un sertar, căci n-am vrut s-o arăt nimănui. A fost publicată, în cele din urmă, un an mai târziu. O carte respinsă, ascunsă, hulită. O carte care nu s-a împlinit cu adevărat niciodată. Pe mine însă m-a salvat. Peste toate, este cartea fără de care celelalte nu ar fi existat George Cornilă Puteți să îi spuneți cum vreți: roman transgresiv, analiză psihologică, studiu sociologic, manual de psihiatrie sau literatură postmodernă. Cu dinții strânși este toate acestea și încă mult mai mult. O carte nihilistă, onirică și viscerală, care explorează tenebrele fiecăruia dintre noi. Autorul ne pune în față o oglindă și ne expune – brutal, fără menajamente și în doze foarte concentrate – la toate lucrurile care ne frământă, ne sperie, ne tulbură, ne obsedează, ne isterizează și ne dezintegrează acum. Povestea unui personaj mizantrop, înclinat spre introspecție și depresie, pentru care încă nu s-a scris o carte de self-help și nici nu s-a inventat încă o formă de terapie, tipul căruia citatele motivaționale de pe Internet i-ar adânci, probabil, și mai mult neîncrederea în sine, lehamitea și ura. Un tânăr despre care Truman Capote ar spune că este ”un individ adânc frustrat, ce încearcă să își exprime individualitatea pe un fond de conformism rigid, captiv între două planuri: auto-expresia și auto-distrugerea”. Un tânăr din celebra galerie a inadaptaților de anvergura unui Tyler Durden sau George Demetru Ladima care, oricât de mult ar fi torturat, nu va încăpea niciodată în patul lui Procust. Comentariu social – mult înaintea vremurilor sale, care abia acum, iată, îl prind din urmă pe autor – despre depersonalizare, despre uniformizare, despre superficialitatea unei societăți așa-zis moderne care nu tolerează nici diversitatea, nici eșecul. Radiografia unei lumi care prinde individul ca într-un malaxor, îl mestecă bine, îi ucide sufletul și îl scuipă când nu mai are nevoie de el. Un exercițiu în auto-exorcizare și o experiență, cred, transformativă pentru scriitorul-de-atunci care avea să devină scriitorul-de-acum George Cornilă. Rodul unei minți incandescente, vizionare, absolut nebune în cel mai frumos sens al cuvântului. Și toate acestea împletite – în stilul care l-a consacrat – cu filosofia, realismul magic și intertextualitatea, care prefigurau încă din 2007 și reconfirmă acum nu numai că George Cornilă este posesorul unei vaste culturi și a unei eleganțe a scrisului greu de egalat, dar și faptul că este un om care arde lăuntric cu puterea a o mie de sori.
Cărți,multe cărți.
