În nemărginirea spațiului, stelele se nasc, ard atât cât le este lor îngăduit să ardă, apoi se sting. Iar când se sting, iau cu ele în noapte toate acele lumi pe care lumina și căldura lor le-au hrănit pe bolovanii care roiesc în jur. Nimic nu trăiește la nesfârșit. Totul trebuie să piară. Când apăsarea acestui adevăr este pe umerii tăi, pentru că lumea ta este pe marginea abisului, iar puterile îți sunt prea mici pentru a lupta cu o astfel de soartă, acceptarea este ultima încercare. În fața acestei încercări găsim două națiuni care împart o lume de gheață, fiecare văzându-și de drumul ei. În zilele cele de pe urmă, viețile puținilor martori ai agoniei stelei îmbracă hainele luptei pentru ultimele fărâme de demnitate. Ca orice stea, și Xee, soarele lor, avea o viață limitată. El se născuse demult, tare demult, cu multe miliarde de ani înainte de apariția civilizației lor. Fusese blând și darnic cu lumina și căldura sa, iar Titanii îl divinizaseră. Zeci de mii de ani de când își țineau ei înșiși istoria, îi primiseră darurile și din izvorul lui își trăseseră puterea. Însă acum se schimbase. În ultima mie de ani începuse să se zgârcească, dându-le din ce în ce mai puțină căldură. Fenomenul începuse foarte lent și nu fusese observat, însă în ultimele secole schimbase fața lumii. La vremea la care cunoștințele astronomice le permiseseră titanilor să calculeze duratele de viață ale stelelor, Xee era deja în agonie. Însă ei nu înțeleseseră acest lucru. Știau că este o stea foarte bătrână, dar credeau că avea să mai trăiască măcar câteva mii, poate chiar zeci de mii de ani. Suficient timp…
Cărți,multe cărți.
