Broscuța care locuia în Cișmigiu

Cele cinci broscuțe, Hei, Uite, Buni, Momo, Loci au fost botezate așa de Andreea, fetița cu ochii negri ca doi năsturei, care se plimba cu bunicul ei, prin Cișmigiu. Era o foarte frumoasă dimineață de primăvară și cei cinci „momoloci”, după cum le-a zis fetița, înotau într-o băltoacă mică, formată în asfaltul aleii de beton. Ei tocmai se străduiau să se folosească de cozile mult prea lungi, când au auzit glasul ascuțit al Andreei și au văzut micul (uriașul) degețel țintuindu-i: – Hei, uite, buni, momolocii! Bunicul s-a aplecat și el să-i vadă mai bine pe cei cinci mormoloci care se agitau, încercând să scape de privirile celor doi. Apa fierbea de frica mormolocilor, iar fetița îi privea fascinată și, probabil, dacă nu s-ar fi întâmplat neprevăzutul, micuța eroină ar fi sfârșit prin a-i lua în brațe. Dar... neprevăzutul a venit sub forma unui mic triciclist. Acesta a pierdut controlul tricicletei și a intrat cu viteză în balta natală a broscuțelor. A împroșcat apa în toate părțile, dar mai ales pe rochița cea nouă a Andreei. Bunicul a tras-o la timp din calea acestuia, iar triciclistul s-a înfipt direct în tufele de lângă lac. Acolo, răsturnat, cu fruntea în tufe, dădea disperat din piciorușele abia vizibile dintre crengi. Așa că tragedia n-a fost chiar o... tragedie. Andreea, udă din cap până-n picioare, s-a repezit să-i vadă pe cei cinci dar, din păcate, nu mai erau în baltă. Zburaseră cine știe unde sau rămăseseră lipiți de vreuna dintre roțile tricicletei care se învârtea tragic, scârțăind, dând semne că ar vrea să-și ia zborul. Micuța a strâns pumnișorii și s-a repezit la triciclist. Acesta, încă amețit, s-a confruntat pentru prima dată în viața lui cu o avalanșă de vorbe „colorate” pe care le redăm mai jos într-o formă cenzurată pentru că, altfel, ar fi în defavoarea micuței noastre eroine, Andreea. – xxcv2cvvnnvdz ☺♪♂ᴥ¥ ♀⸙⸕⸮ sapvnzcxvxc! Cert este că Victoraș, pentru că așa se numește triciclistul inculpat, n-a înțeles mare lucru din cuvintele incriminatoare, dar a ieșit șifonat, la propriu, din toată povestea asta. Șifonat și el, și tricicleta care, între timp, devenise... bicicletă pentru că cea de-a treia roată zburase în cele din urmă, învârtindu-se aiurea, drept în lac. Bunicul o ținea bine pe Andreea care tot voia să-și măsoare puterile cu Victoraș și, în același timp, îi făcea semn acestuia să plece mai repede. Dar, pentru Victoraș, micuța urlătoare a devenit între timp „dușmanca" lui de moarte. O învinuia, fără drept de apel, de distrugerea minunatei lui triciclete cu veleități de mașină de curse de Formula 1! Așa că, nici nu se gândea să plece! Ce l-a convins până la urmă n-a fost nici frica, nici bunul simț, ci doar groaza de a o vedea pe Andreea văicărindu-se ca o... fată. El era băiat și știa el foarte bine de la tatăl lui că băieții sunt mai deștepți decât fetele! Fetele erau doar niște plângăcioase și nu putea să le suporte! Era sătul de păpușile lor cu codițe și de ceșcuțele de ceai minuscule pe care te forțau să le bei de parcă ar fi fost reale… El nu se considera ca ceilalți copii pentru că știa ce are de făcut și nu avea nevoie de sfaturi de la nimeni. După ce Victoraș s-a îndepărtat, bodogănind și târând tricicleta șchioapă după el, scârțăind din toate încheieturile, Andreea, cu năsucul ei roșu cu tot, a început să-i plângă pe cei cinci mormoloci. De fapt, aceștia erau în culmea fericirii pentru că, în sfârșit, visul li se împlinise! Înotau în cea mai mare apă pe care o văzuseră de la începutul lumii lor de batricieni cu coadă și până acum. Din cauza tricicletei care a împroșcat apa din băltoacă, ei au zburat, ca prin minune, drept în lac.