Ca orice bun poet, Antoni Clapés stie ca necesitatea care justifica poemul se afla de la bun inceput inclusa in pagina alba. ?[C]a si cand totul ar depinde de scris? ? cum spune si mai bine un vers. Nu trebuie sa dovedesti legitimitatea poemului, deseori nici nu trebuie sa-l introduci cu cine stie ce ritual protocolar, dupa cum trebuie sa te feresti si de toate tentativele de a-l face mai explicit, mai mult de ceea ce el contine ca text. In cazul lui Clapés, lucrurile se complica oarecum, fiindca se simplifica la extrem. Din diversitatea lumii pe unde poezia poate sa-si impinga contactele si curiozitatea, pe el il intereseaza mult mai putine aspecte, doar cateva care penduleaza intre unii poli radicali: vorbire/tacere; absenta/prezenta; lumina si umbra; semn si doar iluzia lui; vizibilul si invizibilul; indicibilul si ceea ce poate fi (relativ) spus... adica Poemul; unul degrevat de elemente ornamentale de limbaj, densa materie adunata din cateva cuvinte pe foaia alba, stup de
Cărți,multe cărți.
